Într-o discuție colegială de ieri mi-a revenit în minte un subiect care-mi place mult. M-a întrebat cineva ”nu crezi că e ipocrit ca un psiholog fără copii, de exemplu, să ajute sau să dea sfaturi unui om cu copii? Ce știe el?”.
Și-am să scriu și-aici scurt despre asta, fiindcă vorbim despre niște argumente și întrebări pe care le-am auzit des la oamenii care fie resping ideea unui suport psihologic, fie sunt sceptici în general, fie sunt nesiguri și caută răspunsuri fie.. au impresia că-s primii în istoria omenirii cu o problemă ce nu are precedent și n-a fost vreodată studiată.
De asemenea, a mai fost popular într-un timp și un mic discurs delirant al Danei Budeanu pe tema asta.
Lucrurile sunt simple: când mergi la un medic chirurg, de exemplu, să te opereze la picior, te asiguri înainte că și el a avut nevoie de operație la picior? Sau într-un divorț mergi la un avocat care neapărat a trecut și el printr-un divorț în trecut? Să fii sigur că știe ce face și te ajută cum trebuie?
:))
Nici nu răspund eu. Vă răspundeți singuri.
Am mai avut în jur oameni care tot repetau că vor să meargă la psiholog dar neapărat la unul care a trecut prin experiențe similare ca să-i înțeleagă, ”altfel e degeaba”.
Pe criteriul ăsta probabil nimeni n-ar mai fi psiholog.Sau medic. Sau avocat. Sau altele.
Ca în orice altă meserie, și în psihologie există atâta documentație, atâtea studii, atâtea lucruri deja analizate și studiate pe toată părțile și în toate profunzimile. Dacă mai pui aici că omenirea e mult mai veche decât vârsta ta, oricât ai avea, studiile si ele, o să înțelegi de ce, cel mai probabil, experiențele tale și emoțiile tale au fost deja studiate. Și deci există deja suficiente informații și piste clare pe care poți merge (dacă le știi).
Da, există o urmă de unicitate în fiecare dintre noi, dar la fel cum un număr, să zicem, e constituit din aceleași cifre de bază (0-9) și rămâne unic, la fel și omul e o combinație unică, dar creată din emoții și comportamente generale, adică pe care le avem cu toții 
Probabil asta e cea mai proastă și dureroasă veste pentru narcisici (pe care oricum n-or s-o accepte :)) ).
Well, punând informațiile astea la un loc, înțelegi și de ce un om cu suficient studiu în spate + o abilitate de a empatiza și crea spațiu pentru un alt om, poate foarte bine să ajute în multe situații fără să fi trecut neapărat prin ele.
Nu e nevoie să îți rupi piciorul ca să știi că doare, cum nu e nevoie să ai piciorul rupt pentru a ști ce e nevoie să faci să repari asta și, eventual, să eviți pe viitor.
Cum știi să îngrijești o plantă fără să fii plantă, la fel poți ști cum să ghidezi un om fără să fi mers cu el de mână de la naștere – because you know how humans work
Și nici măcar un om care a avut 100% experiențele voastre nu simte la fel ca voi. Pentru că, vedeți voi, exact această combinație unică din fiecare individ face ca, oricum, modul de-a simți aceleași experiențe să fie extrem de diferit. Același eveniment poate avea 100 de urmări diferite la 100 de oameni.
Dacă asta ar fi cheia empatiei și înțelegerii pentru un ajutor eficient, atunci niciun psiholog nu ar mai depune eforturi colosale de-a rămâne obiectiv în situații, de-a nu proiecta propria viață și propriile emoții pe client.
Cumva, deci, contrariul poate fi valabil – cu cât cineva e mai străin de experiențele tale, cu atât le poate privi mai obiectiv și le poate analiza la rece, văzând mai clar variabilele și implicațiile. Bineînțeles, având și cunoștințe clare și sustenabile în spate + o intuiție foarte bună.
Ca om care te știi cu probleme și dureri, a te agăța de idei precum ”niciun psiholog nu te poate înțelege” sau ”doar un terapeut care a trecut prin ce trec eu mă poate înțelege, dar nu există” nu reprezintă decât un alt mecanism de apărare. O rezistență. Respingi ceva cu tot atâta forță cu câtă nevoie ai, de fapt. Găsești atâtea motive de-a nu căuta sprijin câte motive ai, de fapt, să o faci.
