Originea narcisismului, pe scurt

de Ioana Iacob

Originea narcisismului, în termeni simpli, vine din faptul că noi, oamenii, ne petrecem o cantitate mare de timp fiind crescuți de părinții noștri (un timp mult mai îndelungat decât orice alt animal). Drept urmare, creăm un atașament mult mai puternic de mama și de tata (sau de orice altă figură de atașament existentă).

Dar exista un punct, inevitabil în acest proces, unde respectiva atenție primită de la aceștia este slăbită și părinții se depărtează de noi. Și pentru orice copil, acest lucru este destul de perturbant din punct de vedere emoțional. Acesta simte, inevitabil, o lipsă. Soluția pe care majoritatea copiilor o au în situația asta e să-și creeze un Sine mai puternic, o imagine de sine în care se pot retrage, pe care o pot iubi și stima. Și cu cât părinții slăbesc legătura mai devreme, mai fluctuant și mai brusc, cu atât mai mult copilul se retrage în Sine și încearcă să se iubească, să simtă că e ok și că merită mai multă iubire. În acest Sine creat e ”turnată”, deci, extrem de multă energie și iubire. Astfel copilul devine fascinat de cine este, de gusturile proprii etc. Și, mai apoi, fiecare începe să caute oameni similari. Asta nu cred că e veste nouă pentru nimeni – știm deja că tindem să ne îndrăgostim de oameni care ne sunt asemenea. Faptul că suntem atrași de persoane care reflectă cine suntem e un aspect al narcisismului (sănătos și normal).

Limita de normalitate e întrecută în cazurile în care retragerea afecțiunii părinților s-a petrecut foarte timpuriu. De-aici apare narcisismul toxic. Oamenii din această situație nu au reușit să dezvolte suficientă iubire de sine (lipsa fiind prea mare și motivele pentru a se iubi pe sine fiind greu de creat). Așa că, pentru ei, singurul mod de a căpăta sentimentul de suficiență e să-l ia din afară, prin recunoaștere externă și atenție de la alți oameni. E singurul lor mod de-a rezolva goliciunea internă.

Și, de cele mai multe ori, acești oameni ajung destul de departe în viață. Pentru că pe tot parcursul copilăriei și adolescenței și-au dezvoltat o foarte multe aptitudini și o charismă peste medie care să îi ajute în demersul lor și să le acopere nevoile.

Dar la un moment dat, cu toții, se izbesc de-un zid. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, descoperă că au nevoie de din ce în ce mai multă atenție și că niciodată nu e suficient.

Totodată ei nici nu înțeleg vreodată, real, oamenii din jurul lor – fiindcă îi tratează mai mult ca pe niște obiecte și mijloace pentru propriile beneficii, nu ca pe niște ființe umane. Asta se întâmplă din cauza faptului că nici mama lor (în majoritatea cazurilor), nu a avut identitatea suficient de bine formată încât să se separe de identitatea copilului și să îi identifice corect nevoile. Când mamele lor nu au fost empatice cu ei, cum ar putea fi ei cu ceilalți.

Narcisicii nu prea reușesc nici să învețe din propriile greșeli – pentru că, de obicei, fac tot posibilul să considere că nu ei au greșit, fiind prea dureros să accepte un asemena lucru.

Astfel, neînțelegând real oamenii și nici pe sine, indiferent de cât de departe ajung, din cauza acestor lucruri, vor lovi același zid.

Articole asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Acceptă Citește mai mult