Două tipuri de parenting
Cum cu toții suntem fie părinți, fie foști copii, fie ambele simultan – iar eu lucrând deja cu mulți – nu pot să nu observ o serie de patternuri și o serie de greșeli comune pe care am să îmi permit să spun că le fac mare parte din oameni în mod complet inconștient (cum facem, de fapt, toți- trăind zilnic pe pilot automat în proporție de 96 % din timp – arată studiile).
Oamenii cu copii se împart în două tabere: cei care încearcă sub orice formă să își ferească copiii de suferințele pe care ei înșiși le-au avut în copilărie (”copilul meu trebuie să aibă tot ce eu nu am avut și nu trebuie să treacă prin ce am trecut eu”) și cei care îi obligă să le repete copilăria (”dacă eu am putut trăi așa, vor putea și copiii mei – ei trebuie să învețe ce am învățat și eu”).
Cum arată părintele perfect, totuși?!
Care tabără gândește corect? Care tabără face mai bine? Care sunt părinții mai buni?
Am să pariez că majoritatea va răspunde că prima tabără, cu siguranță. Pentru că ei încearcă să facă ceva mai bine, pe când ceilalți repetă greșelile și supun copiii la ceva nemeritat. Și-am să vă explic de ce, de fapt, niciuna dintre gândiri nu este mai bună decât cealaltă – sunt în același timp ambele la fel de bune și la fel de greșite.
Mă voi axa, momentan, pe prima tabără – aceasta având cel mai întâlnit mod de gândire în ziua de azi, când totul este despre cum să faci ORICE mai bine – eventual perfect. Iar calitatea de părinte este una dintre cele mai aspru judecate dar și una cu care mulți oameni ajung, adesea, să se identifice complet.
Când te crești emoțional pe tine, cel care ai fost cândva
Primul lucru eminamente greșit în încercarea de a-i oferi copilului tău ceea ce ție ți-a lipsit (și de a-l feri de ceea ce pe tine te-a rănit) este că ăsta e un mod subtil de-a considera că al tău copil este 100% asemenea ție, că simte ca tine și că are exact aceleași nevoi ca tine. Cu alte cuvinte, e un mod de te identifica cu copilul, de a-i nega existența separată de tine și de a te re-trăi pe tine prin intermediul lui.
Compensezi ceea ce tu n-ai avut dându-i lui. Fără să știi dacă el asta vrea cu adevărat. Îl ferești pe el de ceea ce te-a supărat pe tine cel mai tare, fără să știi dacă modul lui de-a simți e identic cu al tău.
Ai putea ca, înainte să îl înscrii definitiv la cursuri de pian, să te asiguri că el nu vrea la chitară. Înainte să îl forțezi să meargă la olimpiada de limba română, să te asiguri că el nu ar prefera-o pe cea de matematică.
Creându-ți planul de parenting pe baza plusurilor și minusurilor copilăriei tale pleci, din start, cu o pereche specifică de ochelari prin care vei continua să vezi copilăria celui mic asemenea copilăriei tale. Vei face din copilul tău un obiect pe care, de fapt, proiectezi copilul care ai fost tu cândva și vei deveni un părinte pentru ceea ce-ai fost tu – pentru tine cel mic, nu pentru el.
Tu și copilul tău nu vă veți cunoaște niciodată
Asta atrage în mod evident următorul lucru greșit în abordarea asta: că vei fi adesea biasat și nu îl vei vedea real pe copilul tău exact așa cum este el. Nu îl vei asculta real, nu vei fi în acord cu el în așa fel încât să îți dai seama ce simte el (nu ce ai simți tu în acea situație), nu îi vei vedea clar lumea și nu-i vei vedea nevoile lui reale și prezente. În felul ăsta îi vei tulbura identitatea – pentru că un copil mereu va alege atașamentul cu părintele în locul sinelui – adică va alege să facă ce/cum spui tu, nu ce/cum simte el, pentru a putea rămâne conectat cu tine. Mai departe în viață el va ajunge să se vadă pe sine așa cum îl vezi tu și nu așa cum ar fi putut fi dacă tu l-ai fi văzut mereu pentru cine e el, dacă i-ai fi văzut nevoile lui, nu pe-ale tale în postura lui. Și de aici lucrurile greșite doar se vor perpetua și se vor mări ca un bulgăre.
Tu și cu tine nu vă veți cunoaște niciodată
Și ultimul lucru de care am să vă aduc aminte este că tu, ca părinte, vei ajunge să trăiești prin filtrul copilăriei tale și te vei deconecta, ușor ușor, de tine cel din prezent și de celelalte părți ale tale. Vei deveni, cel mai probabil, un părinte-copil, alternând constant între cele două ipostaze în emoționalul tău. Te vei bucura când îți vei duce copilul la lecții de pian prin prisma amintirii a cât de mult ți-ai dorit tu un pian când erai mic. Vei avea așteptarea ca ai tăi copii să fie fericiți și să îți mulțumească pentru ce faci pentru ei, știind că tu faci tot ceea ți-ai fi dorit ca părinții tăi să facă pentru tine – și vei fi surprins și rănit dacă vei afla că ei sunt, totuși, nefericiți. În procesul ăsta te vei uita pe tine, cel din prezent, îți vei neglija ție emoțiile, nevoile, dorințele, fiind prea prins în nevoile și dorințele trecutului – trecut pe care, dacă se întâmplă așa, înseamnă că nu l-ai acceptat. Și vei ajunge, în final, și tu nefericit și frustrat și neînțelegând de ce, ”pentru că doar ai făcut totul exact așa cum trebuia”.
Cele patru nevoi esențiale ale copiilor
Ca să nu închei într-o notă nefericită să vedem acum ce contează, de fapt, pentru un copil?
După cum ne spune și Gabor Mate (dar și mulți alți medici și psihologi), toți copiii au, la bază, o serie specifică și clară de nevoi:
-
- De relație – de a crea un atașament securizant cu părintele.
- De a fi liniștiți în acea relație, odihniți (adică să nu se simtă responsabili de stările tale)
- De a fi liberi să își exprime și să simtă TOATE emoțiile (de la furie la bucurie).
- De a se juca – liber și în mod spontan.
Cam atât. În rest totul este contextual. Ca părinte, dacă reușești, deci, să creezi o relație sănătoasă cu copilul tău, restul vieții sale va fi gestionată mult mai ușor – indiferent de evenimentele adverse.
După cum observăm, nu regăsim în lista asta și nevoia de a-i oferi tot ce tu, ca părinte, n-ai avut în copilăria ta. Ori de a-l feri de greutățile pe care tu le-ai avut.
Life tip: tu, probabil, ai resimțit greutățile acelea mai mari decât erau, de fapt, doar din cauză că una sau mai multe dintre nevoile de mai sus nu erau îndeplinite :). Fiindcă atunci când acelea sunt bifate, orice greutate, durere sau eveniment advers este depășit într-un mod sănătos.
Dacă tu vei acționa ca și cum ai fi programat în relație cu copilul, acela este exemplul pe care el îl va prelua de la tine. Dacă tu vei fi un exemplu de constrângere, sacrificiu de sine, deprivare de iubire, agresivitate, tristețe, singurătate, lipsă de empatie, lipsă de spațiu de manifestare și altele ce vin la pachet cu un scop rigid în parenting, asta va învăța și copilul tău prin tine și asta va face și cu sine la maturitate.
Copiii nu au nevoie să fie crescuți așa cum n-au fost părinții crescuți pentru a le spăla durerile trecutului, ci au nevoile și dorințele lor proprii, individuale, ce nu pot fi văzute decât atunci când părinții se eliberează de trecutul lor și de filtrele lor traumatice și de dorințele de compensare sau de răzbunare a vieții lor prin intermediul copiilor. Și vor fi fericiți atât cât sunt și părinții lor fericiți.
