C. Jung spunea că cea mai mare povară a unui copil este viața netrăită a părinților săi.
Ce înseamnă asta, de fapt?
Puțină introducere …
De la naștere până la a deveni un individ separat
De când de naște și până prin adolescență (când atenția se îndreaptă mult spre integrarea socială), copilul are ca modele principale pentru viață familia – în primul rând părinții și, mai apoi, familia extinsă.
În ceea ce privește formarea, principalul mod prin care copiii învață o perioadă lungă de timp este prin imitare – ce văd, aia fac. Mai departe, când înțeleg și limbajul, învață din ceea ce văd + ceea ce aud.
În cazurile clasice, mama și tata vor reprezenta principalele figuri de atașament și surse de învățare + surse de supraviețuire.
Mai mult decât atât, copilul trece, pe rând, prin perioade de identificare cu părinții – întâi cu mama, apoi cu tata, apoi cu relația dintre ei. Asta până reușește, cu ajutor (în cazurile cu o dezvoltare sănătoasă), să simtă și să știe că el este o ființă separată, că are propriile lui emoții, gânduri, dorințe și aspirații. Mai mult, învață că relația sa cu mama e una, relația sa cu tata e una și ambele relații ale sale cu cei doi sunt separate de relația dintre mama și tata.
Când separarea la nivel emoțional și psihic nu are loc
Problema apare când această separare și ieșire din identificare nu se petrece iar copilul rămâne identificat fie complet cu un părinte, fie splitat și identificat, pe bucăți, cu ambii sau cu relația dintre ei. Acest proces are loc adesea atunci când părinții nu au suficientă grijă vizavi de clarificarea aspectelor de diferențiere dintre ei și copil sau, mai mult, când sunt chiar ei cei care insuflă simbioza și nu încurajează individualitatea acestuia.
Astfel, dacă în primii ani e un proces normal ca un copil să simtă ceea ce simt părinții (și viceversa), acest lucru nu mai intră în sfera unei dezvoltări sănătoase dacă rămâne și mai departe.
Iar când rămâne, copilul este ceea ce sunt părinții. Copilul este mama, este tata, este relația lor.
Mai concret..
Câteva exemple aleatorii ca să înțelegem:
- Un copil crescut de părinți preocupați, în principal, să facă bani și să se remarce însă niciodată nu e suficient, va fi un adult care va continua acest lucru la un nivel mult mai înalt.
- Un copil crescut fără un părinte, cu celălalt părinte tânjind și suferind după un partener, va fi un adult ce va avea ca scop principal întemeierea unei familii (*dacă a existat identificare cu părintele cu care a crescut).
- Un copil ce și-a văzut părinții mereu aproape de riscul de a rămâne fără capacitatea de a se mai întreține,va fi un adult ce va avea ca principal scop supraviețuirea.
- Un copil care și-a văzut părinții ignorându-și nevoile unul altuia, blamându-se și cerșind constant iubire, va fi un adult ce va căuta o relație de cuplu perfectă unde toate nevoile sale sunt îndeplinite fără discuție și unde ignorarea nevoilor va fi inacceptabilă.
- Un copil ce și-a văzut părinții supra-protectivi și ferindu-se constant de pericole, va fi un adult ce se va feri și el de pericole imaginare, limitându-și viața.
- Un copil identificat cu un părinte ce suferă și e deprivat din pricina supra-protectivității sau nevoilor excesive ale celuilalt părinte, va fi un adult pentru care libertatea în acțiune este principala valoare și principalul scop.
- Un copil identificat un un părinte ce și-a criticat constant partenerul va fi un adult ce va avea ca scop să fie mereu mai bun și mai presus decât părintele criticat (”părintele rău”).
- ..și lista poate continua.
Toate aceste lucruri sunt valabile atunci când preocuparea principală a părinților a interferat cu dezvoltarea sănătoasă și completă a copilului. Când nevoile sale au fost afectate, nevăzute și neîndeplinite. Când nevoile sau stărilor părinților au fost proiectate pe copil.
Ce nevoi au, de fapt, copiii?
În ciuda credințelor și multitudinii de informații, copilul nu are decât patru nevoi principale:
- nevoia de relație (de un atașament sigur)
- nevoia de odihnă în relație (adică el nu trebuie să fie responsabilizați sau învinovățiți pentru starea părinților).
- nevoia de a fi liberi să experimenteze TOATE emoțiile.
- nevoia de a se juca liber și spontan.
Însă nevoile copiilor nu pot fi văzute clar atunci când nevoile părinților sunt neîndeplinite
Atunci când părinții au propriile lor planuri, propriile lor probleme nevăzute și nerezolvate, toate acestea sunt, mai departe, plasate (direct sau indirect) pe copil, iar acesta devine responsabil peste măsura sinelui său. Devine responsabil în mod inconștient și fără drept de apel, făcând din asta principalul său scop, fiindcă un copil are nevoie de părinți compleți și bine pentru a putea supraviețui și el alături de ei. Astfel, se face responsabil fie să împlinească nevoile unuia dintre părinți, fie nevoile relației dintre părinți. Adică lipsurile mamei, ale tatălui sau ale relației dintre mama și tata.
Și tot ce va lipsi părinților, tot ce aceștia pare că nu au și îi mențin nefericiți, va fi ceea ce mai târziu adultul va încerca să obțină cu îndârjire.
Nefericirea cauzată de lipsuri negestionată sau prost gestionată a unui părinte (adică fie evitată fie hiperbolizată) va fi fericirea de atins a copilului – nevoia sa.
Ghinionul este că, în toate cazurile în care acțiunea are ca principal motor un mecanism și un proces născut în mod nesănătos, scopul acțiunii nu va fi, de fapt, niciodată atins. Fiindcă încercarea de a îndeplini o nevoie ce satisface un mecanism de acest gen e ca încercarea de a umple un butoi spart – irealizabilă. Astfel, niciodată nu se va îndeplini, rămânând o povară pe viață pentru copil și pentru adultul de mai târziu.