Ne punem cel mai des problema copiilor care au crescut în medii problematice, cu părinți care i-au neglijat și care nu le-au oferit iubire sau cu exemple de la părinți care au fost vizibil și incontestabil negative și dăunătoare.
Dar cum rămâne cu acei copii ai căror părinți au fost aparent ”impecabili” (în context social) atunci când ei erau mici? Cum devin acești copii în adultețe? Mai bine decât cei care-au crescut cu traume ușor de identificat, au o viață perfectă, sunt ei mai autentici?
Ei bine, răspunsul inițial poate ar fi să răspundem că da – dar ar trebui să știm deja că lucrurile nu stau niciodată atât de simplu.
Negativul nu exită fără pozitiv
Dacă există traume clar negative – atunci există și reversul, evident: traumele pozitive (le mai spune eu) sau complexe parentale inițial pozitive (le spune literatura de specialitate). Părintele față de care dezvolți complexul pozitiv e acel părinte care îți este mai apropiat în copilărie și pe care, ulterior, îl vezi ca ”etalon”, ”model”, ”reper”. Dacă prezența mamei e resimțită mai puțin, impactul sau influența acesteia sunt mai mici, atunci tatăl va fi reper iar copilul va dezvolta un complex patern inițial pozitiv.
Invers, când tatăl e mai absent (emoțional sau fizic), iar mama e figura marcantă, copilul poate dezvolta un complex matern inițial pozitiv. (Țin să atrag atenția aici că nimeni nu are un singur complex. De cele mai multe ori, complexele se relativizează și se întrepătrund).
Complexul matern inițial pozitiv la femei
Dacă sunteți sau întâlniți femei cu tendințe de idealizare a vieții, a sinelui feminin, cu așteptări mari (spre irealizabile) de la lume, cu tendințe narcisice, cu o suportabilitate redusă pentru despărțiri și pierderi, e posibil ca aceste femei să trăiască încă sub influența unui complex matern inițial pozitiv de care nu au reușit să se desprindă. De multe ori ele pot ajunge să aibă tendințe depresive și vor găsi mereu căi superficiale de a supraviețui trăind cu deviza ”cumva o să merg mai departe”. Cele care își păstrează baza identității preluată din acest complex rămân dependente de mamă (chiar și la nivel subconștient) și, deci, imature.
Complexul matern inițial pozitiv la bărbați
Bărbații care nu au reușit să se desprindă la timp de un complex matern inițial pozitiv sunt aceia care sunt foarte senzuali, cu sentimente de grandoare, ușor depășiți de eforturile care trebuie depuse pentru a crea relații (li se pare complicat), cu apetență spre ideea de abundență, cu așteptarea ca lumea să fie ca o mamă atotdăruitoare și într-o permanentă căutare a unei ”zeițe-mame”. Acest tip de bărbați se identifică, totodată, cu rolul copilului care nu are voie să plece și pentru care ”a nu corespunde cerințelor mamei” reprezintă tot o formă de abandon. Totodată, ei au tendința să pară ”prea delicați”, prea materni.
Dacă femeia cu complexe materne pozitive își pune (prematur) temeliile identității pe baza identității mamei, bărbatul trebuie să-și dezvolte identitatea împotrivindu-se mamei. El trebuie să se delimiteze de mamă, să se despartă de ea, să i se opună spre a putea să se identifice ca bărbat. Nancy Chodorow e de părere că și importanța mare a rivalității între bărbați se leagă de căutarea și obținerea identității.
Raportat la complexul matern inițial pozitiv lucrul acesta ar însemna că bărbatul care nu se poate desprinde la timp suferă de o tulburare de identitate, legată de o slabă coerență a Eului și, în consecință, de o predispoziție accentuată la tulburări psihice de pe toate nivelurile.
Complexul patern inițial pozitiv
Complexele paterne inițial pozitive se deosebesc de cele materne prin structurile pe care le ating și le influențează. Dacă în complexul matern inițial pozitiv se poate spune ”nu ai voie să mă părăsești”, în cazul celui patern se spune ”N-ai voie să părăsești concepțiile, valorile, ideile mele, altfel eu nu mai pot fi mândru de tine.”
Bărbații care trăiesc sub influența unui complex patern pozitiv sunt aceia care trăiesc mai mult într-o lume a bărbaților, deși par să refuze și să se împotrivească ideii de patriarhat. Ei au văzut în tată stâlp și-un model bun de urmat în societate și a căutat, drept urmare, să stea în prezența acestuia, în cercurile lui (când a fost posibil), a căutat validarea lui și-a oamenilor ca el și a continuat să fie în societate așa cum a văzut la tatăl său (rămânând continuu cu nevoia de validare din partea acestuia și a altor bărbați la fel de ”buni” ca el). Ei tind să nu vadă real importanța femininului și a femeii la un nivel deplin.
Femeile cu un complex patern inițial pozitiv
”Bărbații sunt pur și simplu mai interesanți”
Femeile cu un complex patern inițial pozitiv sunt acelea tind să creadă că ”bărbații sunt, pur și simplu, mai interesanți și femeile nu prea”. Adesea ele se înconjoară de cercuri masculine, sunt acelea care ”radiază” în astfel de contexte și pun la bătaie mult erotism față de bărbați, care promit și aduc disponibilitate. Stima lor de sine atârnă de admirația pe care le-o arată bărbații – aici ascunzându-se marea problemă a femeilor cu această amprentă complexuală: ”dacă cineva ne garantează sentimentul stimei de sine, atunci ne predăm acestuia. Dacă îl pierdem pe acest om, pierdem și sentimentul stimei de sine.” Bărbații sunt percepuți de ele ca fiind stimulativi, ordonatori și, în orice caz, ei trebuie să decidă ce trebuie să se întâmple.
Pentru aceste femei lucrurile devin problematice cel mai târziu pe la mijlocul vieții, când ele se vor simți brusc ”vide”, nu vor ști care le sunt propriile lor dorințe și necesități și se vor simți ”dirijate din afară”, manipulate fără să poată opune ceva pozitiv. Ele nu învață la timp să preia răspunderea pentru ele însele, să asume consecințele deciziilor greșite și să trăiască cu aceste consecințe. În cele din urmă, angoasa lor ține de faptul că ființa lor cea mai intimă este exclusă din viață, că ele nu sunt ele însele.
Cele care se identifică cu latura paternă a complexului lor patern acționează de multe ori ca și cum ar avea un Eu neobișnuit de bine structurat, rațional și capabil să suporte greutăți. Așa și este, de multe ori, în raport cu viața exterioară – însă nu și în raport cu propria dezvoltare – asta fiindcă identiatea lor este derivată și de la tată și nu una originară.
De multe ori aceste femei sunt atrase de bărbați mai în vârstă, unele mai degrabă de tipul erotic al vârstnicului, altele de tipul spiritual al vârstnicului. Ele vorbesc, de multe ori, puțin despre ele însele, se ocupă puțin de propriul lor sine realmente (fiindcă aparent ele par să o facă).
De obicei ele sunt modelul ”elevelor sârguincioase” și cresc cu convingerea că pe lumea asta trebuie să te străduiești pentru toate, că nu primești nimic ”pe degeaba”, cu atât mai puțin dragoste. Idealizarea bărbaților vine, aici, la pachet cu o devalorizare aproape imperceptibilă a lor ca femei, a femeilor și a femininului în general. Prin idealizarea bărbaților și a masculinului, aceste femei sunt într-o poziție substanțial mai dependentă decât ar trebui să fie potrivit naturii lor. Aceleași femei devin, de obicei, fiice grijulii și țin să se prefacă mai proaste decât sunt în realitate, trăind sub posibilitățile reale.
Concluzii
În complexe sunt, deci, figurate interacțiunile noastre problematice (mai vizibil sau mai puțin vizibil) care își pun amprenta pe noi, împreună cu istoriile relațiilor din copilăria noastră (dar și din viața ulterioară – . V. Kast spunea că trebuie să ne gândim la faptul că toate interacțiunile importante dintre copil și persoanele cu rol parental dar și toate interacțiunile dintre oameni pot deveni complexuale) , cu emoțiile aferente, cu formele de respingere a acestor emoții și cu așteptările care se nasc de aici cu privire la felul în care trebuie să fie viața.
Rămânând strict la ideea complexelor pozitive – despre cele negative voi povesti într-un alt text – trebuie să reținem că problema lor principală stă în lipsa conexiunii și cunoașterii eului autentic, identitatea fiind formată prea mult pe baza părintelui complexual.
Desprinderea e necesară pentru individualizale și cunoașterea sinelui
Ascunderea părții de ”umbră” din partea părinților duce la imposibilitatea integrării și găsirii acesteia și de către copil, care în viața adultă va avea, drept urmare, probleme de individualitate și de percepție asupra vieții. Idealizarea unui părinte, ocrotirea excesivă primită din partea acestora, amprentarea masivă și scindarea femininului de masculin, lipsa autenticității, duc la o scindare a personalității și la o dezechilibrare în viața adultă, când individul va trebui să își construiască propria viață conform propriilor valori și dorințe.
Existența complexelor poate fi considerată normală – dar până la un punct. Dacă desprinderea de acestea, individualizarea și cunoașterea sinelui autentic întârzie să apară (sau nu apare niciodată), copilul va deveni un adult dezechilibrat care nu se va cunoaște suficient încât să trăiască în acord cu propriile nevoi și dorințe.
