Chiar dacă nu sunt părinte, vorbesc din postura unui copil – copil de aproape 30 de ani. Din experiența mea și a altor ”copii” care mă înconjoară, din poveștile și problemele lor, mi-am dat seama că avem o generație de părinți care încă nu știu să-și trateze urmașii într-un mod în care să îi traumatizeze cât mai puțin posibil.Fie că aveți copii în vârstă de 10, 18 sau 30, câteva idei rămân clare:
- Când vă subestimați copiii și nu le arătați încredere în ceea ce decid să facă sau își doresc, nu faceți decât să îi faceți și pe ei să aibă mai puțină încredere în ei înșiși. Iar când încrederea în sine e tulburată de părinți, e foarte greu să fie restabilită.
- Când vă arătați nemulțumiți de ceea ce ei fac și de cum este viața lor nu faceți decât să le tulburați stima de sine și motivația de a continua.
- Când le spuneți vorbe precum ”eu la vârsta ta.. ” sau ”alții la vârsta ta..” le transmiteți faptul că nu v-au îndeplinit așteptările, că din punctul vostru de vedere ”puteau mai bine”, că nu sunteți mulțumiți de ei și, deci, îi respingeți. Asta vor simți ei. Iar dacă voi îi respingeți, ei se vor respinge pe sine la rândul lor. Se vor simți inadecvați și insuficienți. Pot chiar să ajungă în puncte în care își vor pierde sensul.
- Oricând veți considera că voi știți mai bine decât ei cum să gestioneze ei o situație (și aici deja vorbim despre copiii mai mari, cu discernământ matur) îi veți face să nu mai aibă încredere în propriile puteri, decizii, alegeri și sentimente.
- Oricând îi veți subestima și lipsi de apreciere, îi veți face și pe ei să se subestimeze și să nu se accepte.
- Când le veți spune că nu sunt în stare de nimic bun, vor face tot posibilul inconștient să nu fie capabili de nimic bun.
Dacă vă respingeți (conștient sau nu) copiii, așa cum sunt ei, veți primi înapoi respingere. Și veți face rău acolo unde voi, ca părinți, ar trebui să faceți bine. Toți părinții ar trebui să înțeleagă că un copil nu este extensia unui părinte. Copiii nu se fac nici pentru a avea cine ”să aducă o cană de apă la bătrânețe”, nici pentru ca părinții să-și împlinească prin ei nereușitele și neșansele și nici pentru a se reprezenta prin ei.
Copiii sunt indivizi separați și se fac pentru a fi iubiți de părinți și susținuți în timp ce ei își creează propria viață așa cum au nevoie. Rolul principal al părinților este acela de a-i iubi și de a-i face să simtă că ei vor fi acolo, alături, indiferent de deciziile copilului, indiferent de capacitățile sale și de alegeri. Copiii pot fi ghidați de părinți cu căldură și dragoste, la nevoie și la cerere, dar niciodată conduși (direct sau prin șantaje emoționale).
Există nevoi ale copilului care se schimbă în funcție de vârstă și cu cât copilul crește, acestea se reduc – dar există câteva care rămân de bază și necesare indiferent de perioada vieții: iubirea și acceptarea.
