Am aflat de la un terapeut specializat în relații de cuplu că atunci când cuplurile aflate în pragul divorțului sunt întrebate cum au ajuns la concluzia asta, cel mai întâlnit răspuns e acela că nu se mai cunosc unul pe celălalt.
Cred sincer că asta se întâmplă din cauza unor greșeli pe care majoritatea le facem din lipsa inteligenței emoționale și relaționale care încă ne caracterizează.
Etape și credințe greșite
Fie că vorbim despre căsătorii sau despre simple relații de lungă durată, după ce trece perioada de început – aceea de îndrăgostire romantică – se intră în etapa de transformare – căreia unii îi spun lupta pentru putere, alții preferă să o numească lupta pentru iubire. Această a doua etapă e defapt etapa în care avem șansa să îl cunoaștem cu adevărat pe celălalt și șansa de a ne vindeca rănile din copilărie – bagajul, mai mic sau mai mare, pe care cu toții îl avem de acasă.
Nefiind conștienți de lucrul acesta, lăsându-se păcăliți de prima etapă a relației și de faptul că după un timp lucrurile par a fi așezate și liniștite, oamenii tind să ”se așeze confortabil pe spate” și să ”se culce pe-o ureche”, ca să fiu plastică. Lipsa educației relaționale face oamenii să creadă că relația, de la un punct cel puțin, ar trebui să meargă de la sine și că ei și-au făcut datoria doar inițiind-o și dându-i o direcție.
Aici se greșește.
Când relația este lăsată să meargă de la sine și toată atenția celor implicați este mutată dinspre partener spre orice altceva (muncă, religie, copii, prieteni, politică etc.), aceasta are de suferit.
Fiindcă relația de cuplu are nevoie de implicare activă și constantă din partea amândurora. Altfel apare plictiseala fiindcă nu mai suntem conectați la realitatea celuilalt și avem impresia că îl cunoaștem suficent de bine.
Nu mai punem întrebări, nu mai ascultăm, nu mai suntem atenți, generalizăm și impunem părerile vechi, din trecut, asupra prezentului.
Uităm că oamenii se schimbă zi de zi.
Îmi vine în minte un exemplu despre care am auzit recent. El, ea, căsătoriți de ceva ani și un copil. Cei doi aveau o bonă care venea la ei constant și avea grijă de copil. Bărbatul mărturisește terapeutului la un moment dat că nu mai simte aceeași atracție, că e sătul și copleșit de treburile casnice, de a o vedea constant pe soția lui făcând treburi în casă, având grijă de copil etc. Totodată, el spune că simte o atracție vis-a-vis de bonă, de faptul că ea exprimă libertate și siguranță de sine, de faptul că pare că nu are griji. Simțea că își iubea soția, totuși, și nu își dorea să se despartă – motiv pentru care și mergea la terapie. Nu e în contextul ideii să vă povestesc și ce i-a spus terapeutul. Ideea este că, la un moment dat s-a ivit un context în care soțul să meargă în oraș cu soția pentru ca ea să se întâlnească cu mai multe prietene și să socializeze la un pahar de vin. Nu a durat mult și, din colțul mesei, soțul a început să fie foarte atent la ce spunea soția lui și era consternat să audă din gura acesteia, care prinsese curaj după câteva guri de vin, aceleași lucruri despre care el se plângea la terapeut. Femeia își exprima în fața prietenelor nemulțumirea față de greutățile și monotonia prin care trece acasă, spunea chiar că are dubii în privința alegerilor ei uneori și că are momente când își dorește să nu fi făcut copilul și să nu se fi măritat, că îi lipsea libertatea și spontaneitatea etc. El era contrariat, nervos, surprins, intrigat și încântat în același timp. Toată această scenă l-a făcut să își schimbe comportamentul și atitudinea.
Perspectiva contează
Nu detaliez acum restul lucrurilor, fiindcă e suficient atât cât să înțelegem ceva esențial: de multe ori e nevoie să ne privim partenerii cu alți ochi, să ne schimbăm perspectiva și să înțelegem că niciunul nu e deținătorul adevărului suprem, că fiecare are realități interioare invizibile ochiului.
Că e nevoie de conexiune constantă, activă, implicare, atenție și deschidere pentru a putea menține o relație și a trece peste momentele dificile.
Dacă relația nu este o prioritate, atunci ea va rămâne doar locul în care ne vom descărca toate furiile, dezamăgirile și anxietățile.
Întrebările, surprizele, aprecierea și admirația scad acel risc de a ne plafona și de a ne îndepărta. Doar așa relațiile pot ajunge în cea de-a treia etapă, care e aceea a iubirii mature care oferă o liniște și o interdependență sănătoasă, fără de care oamenii nu pot, în realitate, să funcționeze la capacitatea lor adevărată.
În final, secretul unei relații fericite nu stă în perfecțiune, ci în disponibilitatea de a repara daunele relaționale comise.
