“Nu știu cum vreau să fiu, dar ce știu sigur e că nu vreau să fiu ca mama/ca tata”.
Auzim asta adesea din gurile celor care, având de suferit la un moment dat din pricina unui părinte, și-au construit un scop din a nu fi asemenea acestuia.
Acest proces se numește contraidentificare și apare în raport cu un model parental perceput ca fiind amenințător și e mecanismul psihic prin care un individ se apără împotriva unor emoții neplăcute sau generatoare de suferință. Astfel, acesta alege să se construiască în opoziție cu părintele care prezintă una sau mai multe trăsături negative cum ar fi autoritatea excesivă, agresivitatea, violența, intruziunea, deprimarea, abandonul, incestul.
De ce contraidentificarea nu e deloc un proces sănătos?
Prin adoptarea contraidentificării ca mecanism de supraviețuire se întâmplă încă două lucruri:
- se creează o legătură și o dependență invizibilă față de părintele în cauză și, mai important..
- se pierde din identitatea proprie reală deoarece construcția sinelui se face în jurul trăsăturilor opuse celor ale părintelui.
Primul punct va duce, inevitabil, la o lipsă a libertății de a fi, de a face, de a simți. Cel care alege să se dezvolte în contrast cu un părinte va fi mereu legat, inconștient, de acel părinte iar această legătură invizibilă va fi ca un lanț care nu te lasă să mergi peste o anumită arie predefinită.
Și având constant în minte un contra-exemplu, întreaga personalitate se va dezvolta în jurul acestuia, ducând la un rezultat fals, forțat și extrem de limitat. Contactul cu sinele real va fi întrerupt și suprascris de contactul cu părintele în cauză, omul dezvoltându-se nu cum simte din interior că ar dori (fiindcă această simțire va fi blocată mereu), ci cum știe că trebuie pentru a se păstra la distanță de orice ar putea semăna cu o parte din părintele la care se raportează.
Problema aici e că, din nou, vorbim doar de un mecanism de supraviețuire - iar toate mecanismele de supraviețuire au în comun faptul că țin atenția în exterior mai degrabă decât în interior și nu fac decât să ne împiedice de la a fi întregi și autentici. Iar autenticitatea esenței fiecăruia nu dispare, real, vreodată - ea există și va căuta să fie exprimată atât cât omul e în viață. Fiindcă doar așa oamenii capătă, în final, acea liniște interioară mult căutată.
Asta e ironia mecanismelor de supraviețuire - au apărut pentru a ne ține în viață la un moment dat, însă ne omoară subtil, zi de zi, dacă sunt păstrate mai mult decât le-a fost rolul.
A te strădui constant să nu fii ca unul dintre părinți înseamnă, cel mai adesea, a nu fi niciodată tu însuți.