Despre trauma abandonului am auzit cu toții, probabil, dar cât de clar îi înțelegem implicațiile, cum știm s-o recunoaștem la noi sau la ceilalți și cum ne comportăm cu cineva care are o astfel de rană?
Cum apare trauma de abandon?
Trauma de abandon are la bază o frică. Am putea spune, la prima mână, că vorbim despre frica de singurătate, însă lucrurile nu sunt atât de simple.
Aceasta se instalează, cel mai ușor, la vârste foarte fragede, când bebelușul e complet vulnerabil și incapabil să se îngrijească fără ajutorul unui adult. Se poate, totuși, să apară și mai târziu în contextul unor evenimente de pierdere ireversibilă, însă dezvoltarea și anvergura vor fi diferite. Cea mai puternică formă și cea mai greu de gestionat este cea din primii ani de viață, când totul depinde de prezența mamei, în general, sau a altei figuri a îngrijitorului principal.
Dacă în momente repetate copilul are o nevoie și o exprimă (de obicei prin plâns) iar aceasta este clar ignorată și trecută cu vederea și mama nu este în preajmă, nu apare și nu răspunde la strigătele bebelușului, acesta va înregistra o traumă de abandon. Mai departe de aici, există trei răspunsuri ce pot apărea:
- Fie acesta plânge și se agită până apare mama.
- Fie se dă bătut, durerea fiind prea mare, se disociază și își îndreaptă atenția spre altceva.
- Fie apare o reacție combinată a celor de mai sus: întâi plânge, însă dacă lipsa răspunsului persistă prea mult timp iar durerea devine insuportabilă, se dă bătut și se disociază.
În toate cazurile, durerea menționată nu este doar o durere fizică, ci e una completă, viscerală ce acaparează tot psihicul și corpul copilului și pentru el asta se asociază cu moartea. Bebelușul simte, la un moment dat, că dacă persistă în a simți acea durere, va deveni atât de insuportabilă încât cu siguranță va muri - așa că pentru supraviețuire apare disocierea, ruperea de acea parte care suferă.
De reținut este că principalul motiv ce cauzează această traumă este faptul că ruperile au apărut în mod repetat într-un moment în care copilul încă nu dezvoltase capacitatea de a avea o reprezentare internă a acesteia. Astfel, mai departe bebelușul va pleca cu acest ”handicap” emoțional - va fi incapabil să creeze și să păstreze o reprezentare internă a persoanelor. Adică nu va dezvolta abilitatea de a ști că persoanele respective există chiar dacă nu le vede și, mai ales, că se vor întoarce și vor fi prezente la un moment dat.
Cum se manifestă trauma abandonului în viața de adult
Când ne dezvoltăm cu o astfel de rană, implicațiile pot fi destul de masive, viața adultului fiind afectată pe toate planurile - social, interpersonal și intrapersonal, această traumă fiind chiar și un predictor al Tulburării de Personalitate Borderline (de unde înțelegem că vorbim mai degrabă despre o tulburare traumatică decât despre una de personalitate). Bineînțeles, cele mai afectate vor fi relațiile cu persoanele cele mai semnificative.
Atașamentul și trauma de abandon - atașamente diferite, manifestări diferite
- Astfel, dacă trauma e prezentă la o persoană cu atașament anxios, acesteia i se va activa un răspuns de hiperexcitare în momentele în care o persoană semnificativă dispare din apropierea sa. Persoana ar putea să plângă, să aibă diverse crize emoționale și să se agite constant pentru a face persoana iubită să se întoarcă. Asta pentru că un anxios a învățat în copilărie că ”Dacă plâng destul de tare, mama se va întoarce” și același mecanism îl aplică și în prezent: ”Dacă mă agit suficient de mult, voi face ca persoana să se întoarcă să fiu sigur/ă că nu mă abandonează”. La întoarcerea persoanei, anxiosul va fi din nou hiperexcitat având tot felul de manifestări puternice în încercarea de-a păstra persoana și de o face să nu mai plece.
- Pentru o persoană evitantă, plecarea unei persoane iubite va activa mecanismul de hipoexcitare - adesea caracterizat prin disociere. Nu se va agita, nu va țipa ci doar își va îndrepta atenția spre altceva, nefiind atins vizibil de rupere. Asta pentru că un evitant a învățat în copilărie că ”chiar dacă plâng, nimic nu se schimbă”. Așa că persoana alege să nu simtă nimic, fiind complet concentrată pe orice altceva decât pe lipsa persoanei. Când e adult, acesta își spune că ”nu are sens să mă agit, așa că indiferent de ce face persoana care pleacă, eu îmi văd de-ale mele și nu mă las afectat”. La întoarcerea celui plecat, evitantul nu va avea reacții puternice, putând să pară aproape indiferent și continuându-și treburile.
- Pentru un ambivalent/dezorganizat, plecarea unei persoane iubite va activa pe rând cele două mecanisme: de hiper și hipo-excitare. Întâi se va agita și va avea descărcări emoționale puternice pentru a încerca să readucă persoana înapoi, pentru a se asigura că nu e abandonată, însă mai apoi reacțiile fiziologice se vor modifica, corpul va deveni moale și manifestările comportamentale vor dispărea. Asta fiindcă un ambivalent a învățat în copilărie că ”am țipat destul, n-a venit nimeni, asta înseamnă că probabil urmează să mor, așa că nu mai pot face nimic”. Adesea, în cazul lor, întoarcerea îngrijitorului era caracterizată de o stare de nervozitate care nu a făcut altceva decât să întrețină teama. La fel, adultul, va dezvolta teamă sau respingere fată de cel care pleacă, chiar și la revenire. La întoarcerea persoanei, cel cu atașament dezorganizat va fi deja într-o stare de îngheț, de disociere, persoana neputând nici să se agite, nici să ignore complet, nici să își continue ceea ce făcea, confuzia, durerea și frica fiind predominante.
Cum diferențiem răspunsul traumatic de o reacție normală la rupere?
E drept că nimănui nu îi cauzează plăcere plecarea (definitivă sau temporară) a unui om iubit. O oarecare doză de tristețe este perfect normală. Însă acolo unde vorbim despre reacții fiziologice și emoționale puternice și de răspunsuri impulsive automate (de agitație, de evitare sau de disociere), vorbim despre activare traumatică. Asta însemnând că plecarea unui om semnificativ nu face altceva pentru adultul traumatizat decât să îi activeze acea parte ce simte senzația primordială și completă de singurătate și moarte iminentă. Și acea parte preia controlul, activând vechile mecanisme de apărare necesare.
Cu alte cuvinte, nu frica de singurătate stă la baza fricii de abandon - ci frica de dispariția completă a ”celui care pleacă”. Elementul activator este, deci, plecarea - nu singurătatea. Fiindcă imediat după ce persoana a dispărut din peisaj, partea traumatizată ce a preluat controlul va crede că celălalt nu se va mai întoarce și, deci, a dispărut complet. Asta este, în principal, din pricina incapacității de reprezentare internă a celuilalt, menționată la început. Partea traumată activată nu are abilitatea de a ști că celălalt încă există și că va reveni.
Cum ne comportăm cu persoanele cu trauma de abandon?
Responsabilitatea principală de gestionare stă în mâinile celui care are acestă ”problemă”. Însă, după cum știm, o traumă atât de puternică și complexă cum este cea a abandonului nu este ceva ușor de depășit și, mai ales, fiind relațională, persoanele din relație au o implicație majoră în procesele de vindecare. Astfel, bineînțeles că înainte de toate vom îndruma persoana spre terapie și ajutor specializat și le vom susține procesul. În acest timp, trebuie să ținem cont în principal de cele două aspecte:
- De incapacitatea de reprezentare internă a persoanei
E crucial să reținem că persoanele cu această formă de traumă sunt, încă, incapabile de a păstra ușor reprezentarea voastră internă - adică de a ști că existați și că nu ați dispărut, că vă veți întoarce. Sunt diverse modalități mici prin care puteți contribui la dezvoltarea și întreținerea acestui aspect cum ar fi:
- Contact telefonic cu persoana: auzirea vocii fiind un stimul puternic;
- Pozele;
- Reasigurările verbale;
- Contactul fizic în momentul refacerii legăturii.
Oricât de ciudat și pueril poate suna asta, trebuie înțeles că persoanele cu o astfel de traumă au nevoie să știe că ”cel plecat” nu a dispărut și nu l-a abandonat - și nu pot face asta pe cont propriu, dacă trauma nu a fost procesată și lucrată în terapie.
- De stilul de atașament al acesteia și reacțiile caracteristice
Din partea acestor oameni e bine să știți la ce să vă așteptați atât în momentul separării și pe parcursul acesteia, cât și la momentul întoarcerii. Anxiosul va fi hiper-excitat atât pe parcursul lipsei cât și la întoarcere. Evitantul va fi preocupat, cel mai probabil, de alte lucruri. Iar cel dezorganizat/ambivalent va avea reacții mixte, ajungând, în final, la îngheț și disociere. Fiecare dintre stările menționate necesită diferite abilități de gestionare. Ce e important în toate cele trei circumstanțe este clarificarea ideii că separarea nu înseamnă rupere definitivă și pierdere emoțională, ci doar o întrerupere a legăturii la nivel fizic.
Este de bun simț să înțelegem că în toate cazurile este recomandată încercarea de evitare a re-traumatizării. Iar re-traumatizarea poate fi controlată atât prin modul în care separările sunt inițiate (dacă și cum se pune problema separărilor/plecărilor) cât și prin modul de relaționare din timpul separării (cât sunt de folosite tehnicile de la punctul 1).
Însă inevitabil, mai devreme sau mai târziu, retraumatizările vor exista - fiindcă adesea trauma nu este ușor văzută nici de cel ce suferă de ea, nici de cei din jur. Mai mult, pentru un om cu traumă de abandon, vulnerabilizarea în ceea ce privește ce a trăit și cum se simte, real, este ceva extrem de greu de făcut - fiindcă vulnerabilizarea e incompatibilă cu sentimentul de slăbiciune deja existent. Pentru o astfel de persoană, a se vulnerabiliza înseamnă a face mai rău, motiv pentru care depistarea și gestionarea traumei devin și mai dificile.
Dacă vă știți cu astfel de reacții precum cele povestite mai sus, s-ar putea, deci, să aveți o traumă de abandon netratată. Terapia este resursa principală la care trebuie să apelăm în astfel de cazuri. Un profesionist va ști să vă îndrume în procesarea și gestionarea traumei, în integrarea părților și în reparare. Este, de asemenea, foarte important să acordați atenție cu ce oameni creați relații.